Atacul de panică
Frica este o emoție naturală. Este una dintre emoțiile pe care, însă, de mici, învățăm să o ascundem. De rușine, de cele mai multe ori. Pentru că în accepțiunea comună a societății, cel care își exprimă teama este un “fricos”, o “persoană slabă”. Și dacă la femei lucrurile sunt mai simple, pentru că, nu-i așa, ele n-au purtat războaie până în secolul trecut, lor li s-a permis să plângă pentru că așa sunt ele, mai sensibile, la bărbați lucrurile sunt ceva mai grave. Ei trebuie să ducă lupta până la capăt, orice ar fi. Culmea e că a duce lupta până la capăt nu are nici o legătura cu frica. Nu ești mai puțin curajos dacă îți este frică, uneori, de ceva. Nu ești mai slab dacă îți și exprimi acest sentiment. Emoțiile naturale trebuie exprimate pentru a putea rămâne naturale. Când le reprimăm pe termen îndelungat, ele se transformă și produc dezechilibre.
Atacul de panică este forma cea mai gravă a fricii. El apare prima dată, de regulă, în urma unei traume: un accident, moartea cuiva drag, un diagnostic de boală cronică gravă etc. și de foarte multe ori este asociat cu o pierdere: a vieții, a unui prieten, a unui părinte, a unei situații financiare bune, a unei poziții sociale etc. Atunci când experimentează prima dată un atac de panică, pacientul îl confundă, de cele mai multe ori, cu un infarct. În primul rând pentru că debutează brusc, fără un motiv aparent, uneori în starea de relaxare, chiar și în somn, alteori pe stradă sau la masă, în al doilea rând pentru că majoritatea manifestărilor principale pot fi confundate cu cele ale infarctului miocardic:
• Hiperventilație (respirație rapidă), dispnee (dificultatea de a respira) sau senzație de sufocare
• Palpitații și durere în piept
• Transpirație rece, frisoane sau, dimpotrivă, valuri de căldură
• Dureri de stomac și greață
• Vertij, tremor, nesiguranță
• Acufene (țiuituri în urechi)
• Pierderea controlului
• Senzația de detașare de propria persoană sau de realitate
• Frică de moarte și un sentiment acut de teroare, sentimentul că se va produce ceva îngrozitor.
Reacția pacientul este similară reacției pe care ar avea-o dacă s-ar afla în fața unui pericol foarte mare. E o reacție involuntară și vine dintr-o asociere inconștientă a unui stimulul amenințător cu un alt stimul cu care a existat, la un moment dat, concomitent. Inconștientul face legături puternice cu situația traumatică, iar reacția este pe măsură.
Luăm un caz concret: unei paciente i-a murit tatăl în urma unui infarct miorcardic. Salvarea a ajuns la locul decesului în mai puțin de 5 minute. Din păcate, omul decedase pe loc. Primul contact al pacientei cu părintele mort s-a întâmplat la câteva ore după deces, când în casă erau foarte multe garoafe, lumânări aprinse, extrem de mulți oameni în jur și un miros înțepător de tămâie. Prima reacție a fost una de tipul “Îngheață”, adică pacienta nu a putut vorbi câteva minute în șir, nu a lăsat pe nimeni să o atingă, nu a putut face nici măcar un pas înainte. Și-a revenit în câteva momente, lucrurile au decurs normal, omul a fost înmormântat. În acele câteva zile a auzit foarte multe povești în legătură cu scena morții, cum a venit salvarea în câteva minute și cum medicii nu au putut face nimic pentru că, cităm (așa s-ar fi exprimat însuși medicul): “i-a crăpat inima în 4”. În prima seară de după înmormântare pacienta noastră a ajuns în camera de gardă a spitalului din apropiere cu simptomele unui infarct miocardic. Când i s-a spus că are un atac de panică, inițial nu a crezut, apoi, după ce s-a mai liniștit, și-a dat seama că e posibil. A plecat acasă, dar nu a făcut nimic să trateze problema care tocmai apăruse. În decurs de un an de zile după acest eveniment a făcut mai multe atacuri de panică, care se accentuau ca intensitate pe măsură ce trecea vremea. Era suficient să vadă o garoafă, o lumânare aprinsă ori sau să se trezească în mijlocul unei mulțimi. Dacă cineva vorbea despre o boală de inimă îngheța. Când vedea sau auzea o salvare gonind către un pacient sau un spital reacțiile erau cumplite. Abia în momentul în care a făcut un atac de panică în biserică și-a dat seama că trebuie să caute o rezolvare.
Aproape 10 ani după aceea, pacienta noastră a apelat la ajutorul psihologilor, al psihiatrilor și al psihoterapeuților, fără nici un rezultat, situația ei înrăutățindu-se după administrarea medicației psihiatrice. Un tratament care nu se adresează pacientului, ci bolii de care suferă, de multe ori poate înrăutăți lucrurile, mai ales atunci când vorbim de tulburări emoționale și traume psihice.
Consultația completă în cadrul clinicii noastre a identificat cu precizie toate dezechilibrele energetice și celulare, iar anamneza homeopată și consultația Bach ne-a ajutat să stabilim tipul sensibil și constituțional al pacientei, astfel încât să-i putem oferi un tratament personalizat persoanei, nu afecțiunii prezentate. Pacienta a putut vedea încă de la prima consultație cum acționează tratamentul, atât la nivel energetic, cât și la nivel celular. Dupa 2 ore și jumătate (cât a durat consultația completă și o oră de echilibrare energetică), a plecat spunându-ne: "Este prima oară după 10 ani când reușesc să zâmbesc!".
